Adresă către Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor, Ministerul finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Curtea Constituţională și IICCMER

ASOCIAŢIA  FOŞTILOR  DEŢINUŢI  POLITICI  DIN  ROMÂNIA
A.F.D.P.R.
ASSOCIATION  DES  ANCIENS  DETENUS  POLITIQUES  DE  ROUMANIE
FORMER  ROMANIAN  POLITICAL  PRISONERS  ASSOCIATION
Str.Mântuleasa nr.10, 70087 Bucureşti, sector 3, ROMÂNIA, tel.fax.3172317
Bucureşti, 10 oct.2012                                                      Nr. 118

C ă t r e

1. Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor
D-lui Preşedinte Daniel Buda
2. Ministerul finanţelor Publice
D-lui Ministru Florin Georgescu
3. Ministerul Justiţiei
Doamnei Ministru Mona Pivniceru
4. Curtea Constituţională
D-lui Preşedinte Augustin Zegrean
5. IICCMER
D-lui Preşedinte Executiv  Andrei Muraru

Referitor la neacordarea de compensaţii pentru prejudicii, suferinţe şi persecuţii, benefic.DL 118/1990 Comitetul Naţional de Conducere al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi Victime ale Dictaturii Comuniste din România (AFDPR), a luat act de răspunsurile date de Ministerele Finanţelor (adresa nr.247489/03.09.2012 (şi Justiţiei (adresa nr.80070/10.09.2012) la cererea Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor, cât şi de „verdictul” dat de Curtea Constituţională.

Constatăm cu stupoare, dar şi cu nemărginită indignare, cum aceste înalte foruri ale ţării dau dovadă de ignoranţă, de amnezie, sau mai de grabă de o crasă sfidare a realităţii din această ţară a anilor 1944-1964 şi nu numai.
Chiar nu realizaţi că în România acelor ani, numeric dar şi ca bestialitate s-au petrecut cele mai cumplite orori din fosta lume comunistă europeană?
Lucru constatat şi recunoscut de însuşi marele disident anticomunist rus, Alexandr Soljeniţân!

Să se fi uitat că după cel de al doilea Război Mondial, tot ce a avut acest popor mai drept, mai moral, mai sfânt, mai bine pregătit profesional, adică elitele neamului românesc  au fost asasinate sau judecate, condamnate şi trimise spre a fi exterminate în temniţe şi lagăre de muncă silnică sau deportări?
Să se fi uitat că Statul Român ne-a confiscat toată agoniseala  şi majorităţii dintre noi, nu li s-a restituit nimic?
Să se fi uitat că bătuţi, flămânzi, bolnavi şi înlănţuiţi am prestat munci silnice la Canalul Dunărea-Marea Neagă, la minele de plumb de la Nistru, Cavnic şi Baia Sprie, la barajul de la Bicaz, la Combinatele Chimice de la Borzeşti şi Săvineşti, la stadionul din Constanţa, la diguri de pământ din Balta Brăilei, la canale de irigaţii, la recoltat stuf în Delta Dunării sau în agricultură, la orezării?
Să se fi uitat că într-o singură noapte cca. 40.000 de români, şvabi, sârbi şi alte naţionalităţi din Banat, au fost deportaţi în Bărăgan şi lăsaţi sub cerul liber?
Să se fi uitat că toată viaţa am fost marginalizaţi la locurile de muncă, fiind urmăriţi de Securitate prin diabolice reţele de informatori?
Chiar nu realizaţi că pensia medie  lunară pentru munca prestată de un fost deţinut politic cumulată cu indemnizaţiile ce decurg din DL 118/1990, nu reprezintă nici ½ din pensia unui criminal care ne-a trimis la moarte? Este constituţional? Da! Pentru că la noi, crimele s-au prescris!
De tărăgănare sau ocupat chiar instituţiile Statului!

DL 118/1990 are un caracter social şi viager care ne permite un trai mai puţin decât decent, reprezentând doar firmituri azvârlite de la masa bogaţilor deveniţi sau în devenire.
Noi nu ne-am putut realiza în viaţă după voinţa şi puterile fiecăruia!
Legea 221/2009 ne permitea să percepem Statului Român, daune morale pentru ceea ce ni s-a luat atunci pentru totdeauna şi anume: tinereţea, sănătatea, libertatea, avutul şi nu de puţine ori, chiar viaţa!
În definitiv, asupra cui s-au năpustit legiuitorii şi Curtea Constituţională? Chiar asupra celor care n-au precupeţit nici un efort mergându-se până la jertfa supremă întru salvarea demnităţii acestui neam!!
Între cele două legi nu există nici un paralelism! Dl 118/1990 ne asigură un trai decent pentru suferinţa de o viaţă, iar L 221/2009 ne oferea reparaţii pentru ceea ce Statul ne-a luat atunci, totul şi pentru totdeauna!
Mărturiile suferinţelor noastre sunt consemnate în dosarele întocmite de fosta Securitate, răspândită azi ca şi ieri, mai peste tot, inclusiv printre legiuitori, supervizori ai respectării legalităţii în ţară, dar şi printre înavuţiţii prin fraudă şi evaziune fiscală, ai ultimilor 20 de ani!

Iată cum, după mai bine de 50 de ani, ne vedem judecaţi şi condamnaţi pentru a doua oară, umilindu-ne prin aceasta până la moarte şi cu mici eforturi veţi reuşi chiar şi dincolo de ea.
Pentru noi este edificatoare opinia separată a doamnei judecător IULIA MOTOC din cadrul Curţii Constituţionale, care îşi exprimă dezacordul cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională cu votul majorităţii membrilor săi”. Arătând că „măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiţiei totalitare comuniste trebuie să stabilească reparaţii care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept pentru comiterea de crime”.
Admitem necesitatea existenţei unei grile necesare la luarea hotărârilor de către instanţele de judecată, cu menţiunea aceleiaşi doamne care arată că „În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, consider că acesta este la latitudinea instanţei de judecată, în virtutea dreptului suveran al judecătorului de a aprecia”.
În adresa Ministerului Finanţelor Publice se face vorbire despre majorarea numărului de beneficiari! Considerăm că nu este cazul!
Legiuitorul a greşit atunci când prin OG nr.105/1999 şi L nr. 309/2002, a acordat reparaţii identice cu cele ale beneficiarilor DL 118/1990, nepunând în balanţă lupta, suferinţa, pierderile, care nu suportă comparaţie.

Altă remarcă este aceea că OUG nr.214/1999 se suprapune în cea mai mare parte, peste DL 118/1990. În mod normal, nu poţi fi beneficiar al OUG 214/1999, fără a fi mai întâi a beneficiar al DL 118/1990, excepţiile fiind foarte puţine.
Se face o mare greşeală prin extensia duratei de la 1944-1964 la 1944-1989, ori după  1964, condiţiile detenţiei au fost cu totul altele.
Se vehiculează cifre de 200 euro/zi, mergându-se până la cifra cumulativă maximă de 350.000 euro. Lipsa de comunicare între părţi a condus la confuzii şi exagerări.
Astfel, noi agreăm varianta cu 50 euro/zi, pentru deţinuţii politici şi 35 euro/zi pentru deportaţi, mergându-se până la nivelul de soţ, soţie şi copii (respectându-se  dreptul la preemţiune).
Desigur, pot fi găsite soluţii ca noi să nu mai fim plimbaţi prin instanţe de judecată.
Cunoscând situaţia din ţară, suntem dispuşi să acceptăm şi o eşalonare pe mai mulţi ani a despăgubirilor, cu condiţia ca în caz de deces, urmaşii să poată încasa diferenţa.
Se mai face vorbire şi despre cazuri de drept comun, ajunse la CEDO, prin care unor persoane li s-au acordat despăgubiri morale de ordinul a 4-5000 de  euro.
Oare CEDO cunoaşte ce a însemnat detenţia politică în România comunistă?
Se poate compara viaţa distrusă pentru totdeauna a unui fost deţinut politic, cu aceea a unui bănuit infractor de drept comun, oferindu-ni-se despăgubiri mai mici decât salariul unui „nesimţit” pe lună, aceasta după spusele unui „înţelept al zilelor noastre”?
Cu siguranţă că nu!

În ceea ce priveşte răspunsul Ministerului Justiţiei, nu putem fi desigur, decât subiectivi.
Justiţia a fost  cea care ne-a trimis la moarte distrugându-ne vieţile pentru totdeauna, atât ale noastre, cât şi ale familiilor rămase acasă.
În loc să găsească soluţii, împreună cu legiuitorul, caută nod în papura noastră, pe care l-a şi găsit!
Încă o dovadă că, după 1945, Justiţia în ansamblul ei a fost şi a rămas oarbă. Dacă şi-ar fi făcut datoria, ţara nu ajungea în această situaţie!
Aruncându-ne privirea asupra componenţei Curţii Constituţionale, nu putem să nu remarcăm persoane care  par a fi venite ca şi noi, din preistorie.
Şi atunci, ce mai vrem?!

În numele călăilor noştri, ne simţim parcă obligaţi să mulţumim justiţiei că a avut grijă de ei, apărându-i şi permiţându-le să strângă averi „nesimţite” călcând peste cadavrele noastre.
În  încheiere, am remarcat că în cele două adrese ale Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului Justiţiei, se vorbeşte despre despăgubiri care trebuie să fie „drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale”.
Vă amintesc că în decembrie 1989, a mai apărut o  categorie de luptători anticomunişti şi anume – revoluţionarii – cărora Legea 341/2004 le acordă (despăgubiri) indemnizaţii şi alte avantaje înzecite faţă de ale noastre, deşi aceştia nu au pierdut nimic (excepţie fac urmaşii decedaţilor şi răniţii cu invaliditate).
În timp ce noi, în 1990 eram peste o sută de mii, nu am avut un Secretariat de Stat care să ne reprezinte în faţa Guvernului şi a Parlamentului, astăzi, am rămas mai puţini de jumătate.
Între timp, numărul revoluţionarilor s-a înzecit!
Acest Secretariat de Stat, având un efectiv supradimensionat (cca 40 de persoane) consumă lunar o sumă colosală din banul public, în  timp ce noi nu avem măcar o singură persoană care să ne poarte de grijă.
Nu susţinem că aceştia nu merită cele ce decurg din Legea 341/2004, dar ne putem întreba: „noi ce merităm”, dacă tot vorbim de echitate.
De când Curtea Constituţională a declarat neconstituţionalitatea L 221/2009, art.5, au trecut doi ani, timp în care au murit 5.500 dintre noi.
De aceea, vă rugăm să trataţi cu celeritate proiectul acestei noi legi, care să permită acordarea de despăgubiri morale, ce ar  aduce o rază de lumină pe feţele celor care ne părăsesc păşind în  lumea cealaltă.
Oricum, când veţi veni şi dumneavoastră, noi vom fi de mult acolo, vă vom aştepta, vă vom judeca şi n-am vrea să vă trimitem la cazanele cu smoală.

Preşedinte,
Octav Bjoza

Comments are closed.
Please click here for