A P E L
CĂTRE ÎNTREAGA CLASĂ POLITICĂ DIN ROMÂNIA
Subsemnatul Octav Bjoza, Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi Victime ale Dictaturii din România (AFDPR) şi Subsecretar de Stat în Guvernul României – Departamentul Luptători în Rezistenţa Anticomunistă, consider că este nevoie să vă reamintesc, că noi suntem aceia cărora, în urmă cu 60-75 de ani, Statul Român le-a luat pentru totdeauna, libertatea, sănătatea, tinereţea, agoniseala şi multora – vieţile.
Noi suntem aceia care, arestaţi de Securitate, am fost judecaţi de tribunale militare, condamnaţi la moarte sau la munci silnice.
Noi suntem aceia care, torturaţi, bătuţi, înfometaţi, înlănţuiţi şi lipsiţi de minime condiţii de igienă şi asistenţă medicală, am muncit 5 ani la Canalul Dunărea – Marea Neagră, tot 5 ani în minele de plumb de la Nistru, Cavnic şi Baia Sprie.
Noi am construit Fabrica de ciment de la Taşca şi Barajul de la Bicaz.
Noi am construit marile combinate chimice la Oneşti şi Borzeşti.
Noi am construit digurile de pământ din Balta Brăilei şi Delta Dunării.
Noi am construit canale de irigaţii.
Noi am recoltat stuf, iarna, cu picioarele în apa îngheţată, mâncând şerpi cruzi.
Noi am prestat munci agricole şi multe altele.
Peste tot, normele de muncă erau imposibil de realizat. Cei ce nu-şi îndeplineau norma de muncă, erau opriţi în poarta lagărelor şi bătuţi bestial.
Statul Român a fost acela care a creat, pentru noi, asemenea condiţii, încât am lăsat pe acolo mii de morţi îngropaţi mişeleşte în miez de noapte şi ale căror morminte nu se cunosc.
Tot ce a avut acest popor mai drept, mai moral, mai sfânt, mai bine pregătit profesional, a trebuit să moară în condiţii ne mai întâlnite în lumea comunistă europeană.
În naivitatea noastră, în anul 1990, am sperat ca Statul Român să repare aceste nedreptăţi săvârşite, în principal, faţă de elitele neamului românesc.
A apărut acel Decret Lege nr.118/1990, care are doar un caracter social şi viager, ce ne permite să ne târâm până la moarte.
Nici vorbă de reparţii morale şi materiale pentru ceea ce, în mod samavolnic, Statul Român ne-a luat.
Am sperat într-o lege a lustraţiei, încă din 1990, dar cum lustraţi trebuiau a fi chiar parlamentarii, această lege avea să fie repusă în discuţie abia peste 25 de
ani, adică atunci când nu şi-ar mai fi reclamat utiliatea.
Am sperat într-o lege prin care Statul Român să ne acorde nişte distincţii denumite „Crucea Comemorativă”, pe trei clase, în funcţie de lupta şi suferinţa fiecăruia dintre noi. Această lege a fost votată în plen şi promulgată de Preşedinţie. Dar ea nu a fost pusă în aplicare niciodată.
Cu foarte mare întârziere, adică după 20 de ani, a fost votată în Parlament şi promulgată de Preşedinţie, Legea nr.221/2009, care ne conferea posibilitatea de a percepe Statului Român, daune morale şi materiale. La scurt timp, Curtea Constituţională de atunci, ne face pe toţi nevăzători şi lipsiţi de posibilităţi intelectuale, declarând-o „neconstituţională”.
S-a întrebat vreodată cineva ce lăsăm copiilor şi nepoţilor noştri? Desigur că nu!
Am sperat într-o replică a Legii nr.221/2009, constituţională de această dată şi anume, PLx nr.244/2011. Am fost purtaţi 4 ani prin faţa Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor, după care, de alţi 3 ani, s-a aşternut o linişte totală.
Am apelat cu memorii şi audienţe de-a lungul anilor, la instituţia „Avocatul Poporului”, sperând că vom găsi un sprijin. Dar şi de această dată ne-am înşelat. N-am realizat al cărui popor este această instituţie „Avocatul Poporului”?
Am constatat că în limbajul legiuitorilor, în România, urmaş înseamnă doar soţ-soţie supravieţuitori, copiii rămânând pe dinafară, adică, ai nimănui. Copiii au suferit alături de părinţii lor, suportând aceleaşi privaţiuni, ei neputând urma la timpul porivit, studiile dorite. Copiii foştilor deţinuţi politici erau scoşi de către învăţători sau profesori la tablă în faţa clasei, după care se adresau: „Priviţi cum arată un pui de năpârcă! Priviţi cum arată fiul unuia care a supt sângele clasei muncitoare!” Mulţi dintre copiii noştri au fost daţi afară din şcoli şi facultăţi. Statul Român a găsit de cuviinţă să nu ofere nici cea mai mică reparaţie faţă de aceştia. Incredibilă neruşinare!
O altă categorie solidară cu noi este aceea a deportaţilor. Într-o singură noapte, aceea de Rusalii, a anului 1951, 44.000 de români, sârbi şi şvabi, au fost deportaţi din Banat şi lăsaţi sub cerul liber al Bărăganului. Întorşi după 4-5 ani la casele lor, au devenit chiriaşi ai Statului Român, undeva în fundul curţii, într-o bucătărie de vară.
Demn de precizat este şi faptul că suferinţa noastră a continuat şi după eliberarea din temniţe, lagăre sau deportări, noi fiind marginalizaţi până la moarte şi dacă ar fi posibil, chiar şi dincolo de ea.
Acum, la ceas de bilanţ, când intenţionăm să sărbătorim Centenarul Marii Uniri, venim pentru ultima oară, în faţa dvs., cu un Proiect de amendare a Decretului Lege nr.118/1990, solicitând sprijinul întregii clase politice.
Cu tristeţe constatăm că de la tribune universitare, parlamentare şi în alte manifestări se vorbeşte despre Marea Unire, întruniri la care nu a fost invitat nici unul dintre noi.
Să se fi uitat oare că Marii Făuritori ai Marii Uniri au murit lângă noi în temniţele şi lagărele de exterminare din vremea comunismului?! Lângă noi şi-au găsit sfârşitul Iuliu Maniu, Constantin Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu, Înalte feţe bisericeşti ale greco-catolicismului ardelean şi mulţi alţii.
Aveţi ocazia, iar noi – convingerea, că vă oferim această ultimă şansă de a reabilita întrucâtva, onoarea clasei politice ce s-a perindat la putere în aceşti 29 de ani, timp în care, 85.000 dintre noi, au părăsit această lume.
Consider că aceste ultime repere morale ale României merită din partea Statului Român şi a întregii clase politice, mai multă atenţie, recunştinţă, reparaţii morale şi materiale, având în vedere că rata mortalităţii lunare a atins cifra de 320. Vă rugăm, grăbiţi-vă!
PREŞEDINTE AFDPR şi SUBSECRETAR DE STAT,
Octav Bjoza
Comments are closed.